După cei trei ani în care am răzbit alături de colegii mei pe băncile facultăţii, ajungem în punctul în care trebuie să ne susţinem lucrarea, proiectul, studiul de caz în funcţie de tema fiecăruia. Suntem toţi împietriţi. Cum trebuie să ne comportăm, ce trebuie să spunem, trebuie să ne prezentăm sau e de la sine înţeles că respectăm ordinea afişată. Un alt mister e dacă chiar sunt esenţiale şi reprezentative cele 20 de idei din cele 100 de pagini elaborate? Sunt doar câteva din multitudinea de întrebări care fierb în noi. Ne dăm seama că nu ştim, pentru că nimeni nu ne-a instruit, nimeni nu ne-a dat niciun detaliu cu privire la susţinerea lucrării de licenţă. Pur şi simplu că nişte kamikaze intrăm în sală şi vedem ce se intamplă.
Astfel că ne trezim că nu ştim ce să spunem, ne bâlbâim, ne înroşim, venim cu cele 20 de idei memorate, cu interpretări pe de rost, iar în cazul unei întrebări începem cu celebrul “ăăăăă”.
Timp de trei ani, toate studiile de caz au fost puse sub nasul profesorilor pentru a le răsfoi şi a-şi formă o idee în funcţie de graficele inutile şi prost interpretate, logo-ul facultăţii de pe prima pagină sau fontul cât mai colorat.
Învăţăm, ne pun să memorăm pagini întregi de formule, de teorii plictisite, de citate care oricum vor fi uitate în maxim 3 luni de la data susţinerii examenului. Timp de trei ani nu am avut nici un contact cu mediul în care ne pregătesc. Acea practică obligatorie din anul 2, este doar de suprafaţă. A fost semnată adeverinţă şi gata. Universităţile ar trebui să încheie contracte cu companiile, firmele, organizatiile in vederea instruirii studenţilor. Un fel de loc de muncă neplătit. Ambele părţi au de câştigat. Firmele practic au voluntari, iar studenţii, viitori “profesionişti”, au posibilitatea unei educări practice.
Astfel realizăm că după trei ani de tocit şi de copiat proiecte pur teoretice de pe regie sau din cărţi nu vom fi angajaţi datorită faptului că nu avem experienţă sau după cum spunea o profesoară “ nu ştim să ne vindem marfa”.
Astfel că ne trezim că nu ştim ce să spunem, ne bâlbâim, ne înroşim, venim cu cele 20 de idei memorate, cu interpretări pe de rost, iar în cazul unei întrebări începem cu celebrul “ăăăăă”.
Timp de trei ani, toate studiile de caz au fost puse sub nasul profesorilor pentru a le răsfoi şi a-şi formă o idee în funcţie de graficele inutile şi prost interpretate, logo-ul facultăţii de pe prima pagină sau fontul cât mai colorat.
Învăţăm, ne pun să memorăm pagini întregi de formule, de teorii plictisite, de citate care oricum vor fi uitate în maxim 3 luni de la data susţinerii examenului. Timp de trei ani nu am avut nici un contact cu mediul în care ne pregătesc. Acea practică obligatorie din anul 2, este doar de suprafaţă. A fost semnată adeverinţă şi gata. Universităţile ar trebui să încheie contracte cu companiile, firmele, organizatiile in vederea instruirii studenţilor. Un fel de loc de muncă neplătit. Ambele părţi au de câştigat. Firmele practic au voluntari, iar studenţii, viitori “profesionişti”, au posibilitatea unei educări practice.
Astfel realizăm că după trei ani de tocit şi de copiat proiecte pur teoretice de pe regie sau din cărţi nu vom fi angajaţi datorită faptului că nu avem experienţă sau după cum spunea o profesoară “ nu ştim să ne vindem marfa”.
