Eu nu ma consider o persoana amibitioasa absolut deloc. Probabil daca aveam ambitie, terminam printre primii la scoala, aveam o cariera frumoasa, si luptam pentru o viata mai buna. Nu, nu ma consider o persoana ambitioasa. Ma multumesc cu putin, desi sper ca la un moment dat in viata asta, sa am parte de ceva mai mult decat in prezent.
Pe de alta parte, stiu ca sunt persoane foarte ambitioase. Un exemplu, este o cunostinta de-a mea, care a vrut cu tot dinadinsul sa intre la medicina, prin urmare a stat un an acasa, nici macar nu a incercat sa dea la alta facultate. Anul respectiv, si l-a petrecut invatand in mod frecvent. Si uite asa, la momentul admiterii, era super pregatita. Si s-a vazut asta fiindca a intrat cu nota zece la medicina. Asta da ambitie. Nu stiu cum se poate naste amibitia asta. Daca s-ar cumpara la colt de strada, as fi prima care ar da bani pe asa ceva. Mai degraba cred ca face parte dintr-o trasatura genetica sau ceva de genul asta. Ca daca stau sa ma gandesc bine, nici la noi in familie nu sunt oamnei ambitiosi. Ca se laudau ai mei, ca puteau deveni avocati sau mai stiu eu ce, mda, asta nu e ambitie. Si eu pot sa ma laud, ca puteam sa ma fac profesoara de engleza. Dar nu am luat nota sufiecient de mare, si mi-a lipsit ambitia, de a invata mai mult si mai bine.
Sa zicem ca tata are putina ambitie in el. Nu a vrut sa se bage in credite niciodata pentru nimic. Si ambitia asta si-a tinut-o pana in ziua de azi. Tot ce si-a cumparat in casa, si-a cumparat pe banii proprii, fara a face credite la banca. Eu nu am avut ambitia asta, si uneori regret amarnic. Dar sunt sigura ca va rasari si pe strada noastra soarele la un moment dat. Cel putin asta vreau sa cred.
